The way we were

Has time rewriten every line?:)m-a cuprins melancolia...si ca de obicei invoc puterile magice ale unui cantecel lacrimogen.De data asta norocosul e The way we were.Au trecut aproape 2 ani si parca ieri.Am uitat aproape tot si n-am apucat sa-ti spun tot ce trebuia sa auzi.Ma intreba o prietena recent ce se intampla cu toate amintirile noastre dureroase.Daca dispar in timp sau provoaca rani si mai adanci.Cand eram mica aveam impresia ca intr-o buna zi cand voi gasi(sau ma va gasi) pe cineva cu care sa vreau sa cumpar seturi de pahare si sa facem copii:) tot ce am trait inainte de el nu va ma conta,ca se va sterge totul ca prin minune.Acum,dupa multi ani,realizez ca de fapt amintirile astea nu pleaca nicaieri,ba mai mult,le caram toata viata.Copil fiind,aveam o poveste preferata pe care o ascultam in fiecare an de Craciun de cel putin 10 ani.Era deosebita pentru ca o ascultam la pick-up si avea sunetul ala vechi si dur,dar frumos.Povestea era o varianta cu binecunoscutul Scrooge al lui Charles Dickens.La un moment dat este vizitat de prietenul lui din tinerete care cara dupa el o multime de pietroaie,care reprezentau pacatele lui,amintiri pe care nu are voie sa le uite niciodata.Uneori imaginea asta imi vine in minte.Daca as putea doar sa ma scutur de ele...Hey,nu mai e mult pana la Craciun!